SFARSIT DE DRUM ....UN NOU INCEPUT!
Data de 26 noiembrie va ramane bine pastrata in sertarasul ei, pazita de "piticul-neuron" :)
De ce asa? Evenimentele petrecute in aceasta zi de marti au o mare insemnatate pentru noi, ca si familie, dar pentru Stefan inseamna cu mult mai mult.
...dar sa incepem cu inceputul!
Desi planificasem sa plecam la ora 5 dimineata, am reusit sa plecam abia la 6 (asta pentru ca Stefan a fost greu de convins sa se trezeasca. Drumul pana la Bucuresti nu a ridicat probleme. Am ajuns la Sp. “Al. Obregia” in jurul orei 10,30, asta pentru ca inainte ne-am intalnit cu Andrei de la “Copilasi dragalasi” si am lasat pachetele stranse pentru ei.
D-na doctor tocmai pleca (o conferinta pe teme medicale anuntata tarziu), dar a avut timp sa ne faca foaia de zi si sa ne trimita cu Stefan la EEG, urmand ca maine sa vorbim la telefon pentru a ne spune rezultatul.
Fata de prima data (in august), Stefan a fost mai cumintel la EEG si asta pentru ca l-a tinut tati in brate, iar eu l-am mangaiat de obrajori si i-am cantat. Am lasat foile d-nei dr. rezident si ... era ora 11,30. Abia la ora 15 aveam programare la ATCA, asa ca am sunat .... si am fost decalati pentru ora 14.
Eee.... si au inceput peripetiile!
Adresa pe care noi am luat-o era corecta, dar harta de pe Facebook indica vechiul sediu ATCA, asa ca ... acolo nu am gasit pe nimeni. Am sunat din nou si am primit indicatii pretioase, numai ca tati nu cunoaste Bucurestiul, asa ca ne-a luat ceva timp sa ajungem. Cert este ca a inceput sa ploua, ceea ce ne-a ingreunat un picut drumul (traficul era foarte foarte aglomerat), dar.... la ora 14 fix intram in casuta ATCA. De ce ii spun casuta? Pentru ca odata intrati acolo ne-am simtit bine. Nu neaparat pentru ca era cald, atmosfera in sine este foarte primitoare si astfel gandita incat sa inspire incredere.
Am cunoscut-o pe Adriana si pot spune ca cele doua ore petrecute impreuna au trecut pe nesimtite. Desi Stefan era foarte obosit, a stiut sa se apropie de el, sa-l atraga si sa-l provoace. Totusi... oboseala si-a spus cuvantul si spre sfarsitul evaluarii.... a inceput sa dea semne de suparare, in plus isi facea simtita prezenta un soricel nazdravan care cerea mancarica .... iar daca ii este foame..... deja nu mai poti face nimic! Rezultatul evaluarii si planul de interventie il vom primi acasa, pe mail.
Inainte de a ne desparti, am simtit nevoia sa spun ca “acolo s-a incheiat un drum, dar tot acolo vom incepe un nou drum”. Acest drum sunt sigura ca nu va fi usor, dar pasii pe care ii vom face vor fi in folosul lui Stefan. Adriana mi-a intarit convingereri vechi si adanc ascunse, neintelese de alti terapeuti cu care am mai lucrat. Sunt convinsa ca este omul potrivit! Este prima persoana care a spus lucrurilor pe nume, care doreste ... in primul rand ... sa il ajute pe Stefan. Nu va fi usor si nici nu trebuie sa ne imbatam cu vise, dar speranta noastra este ca el sa poata deveni AUTONOM, sa poata ca la un moment dat sa poata sa se descurce singur.
In jurul orei 17,30 plecam spre casa. Afara era lapovita, iar pana la masina, tati l-a dus pe Stefan in brate. Era parcata departe si in plus .... spre rusinea mea, ghetutele il strangeau (nu i le-am probat de cu seara stiind ca ii erau largi!). Odata ajunsi in masina l-am descaltat, i-am infasurat piciorusele in patura, apoi i-am dat sa manance. Era fericit! In masina ii place teribil.
Vremea ne-a creat probleme. Vantul puternic, zapada, vizibilitatea redusa.... au facut ca la una din intersectii tati sa greseasca drumul. Tot acasa ducea si acesta, dar am ocolit prin Slobozia! Nu ar fi fost problema, dar furtuna a devenit atat de puternica incat aveam senzatia ca suntem intr-un tunel de zapada. Stefan era foarte incantat de ceea ce vedea, dar eu... m-am panicat si mi s-a facut rau. La indemnul lui tati, m-am culcusit cu Stefan pe bancheta din spate, iar el... a adormit.
Am ajuns acasa in jurul orei 21,30. Deja mamaitele isi faceau griji ca intarziem!
Oboseala si-a spus cuvantul si ... dupa ce am mancat, Stefan a adormit instantaneu. Noi, marcati de tensiunea acumulata peste zi, am stat si am luat evenimentele pe rand. Si eu si tati ne-am privit puiul adormit si ... ne-am incurajat unul pe celalalt. Ceea ce ne-a spus Adriana nu este imbucurator, dar nici nu trebuie sa ne dispere. Ne punem speranta in ea si in Aura. Stefan merita o viata diferita!
Imi doresc sa-l aud spunand “mama”, “tata”, sa fie constient de ceea ce face, sa-l vad ca se poate descurca singur, apoi.... Va fi drum lung pana la aceste rezultate si nu va fi usor pentru noi. Avem nevoie de sprijin de orice fel.... Chiar hainute, jucarii, materiale, pampersi. Orice este bine venit.
Sper ca in viata lui Stefan si a noastra sa se petreaca in continuare minuni si daca doriti sa fiti alaturi de noi ... va multumim si va asteptam.
