POVESTEA UNEI ZILE DIN VIATA MEA

 Oare cum sa incep? Ce cuvinte sa spun? In ce ordine trebuiesc spuse?
Fiecare zi e la fel pentru mine. Plina de necunoscut, plina de lacune, lipsita de culoare si de tacere, fara inceput si fara sfarsit.
Sunt sigur ca asteptati povestea zilei, dar ce este ziua sau ce este noaptea. Ce le deosebeste? Dimineata mea incepe atunci cand mi se deschid ochii si vad ca mama nu mai este langa mine.
Cine este mama? Este ... mama. Asa trebuie sa-i spun, asa mi se spune ca ea ... fiinta care ma vegheaza si zi si noapte, care are grija de mine si imi da tot ce am nevoie, care ma fereste de pericole si ma ajuta mereu... este mama.
Ochii mi se deschid, ma intind , apoi ma dau jos din pat. Oare ce zi este astazi? Stiu ceva de ... luni, marti, miercuri..... Stiu, sunt mai multe, dar astazi... oare care zi este la rand?
Imi place cum ma gadila raza de soare ce intra prin fereastra.
“Buna” ii spun soarelui. De ce nu imi raspunde?”
Ma ridic si incep sa o caut pe mama. 

“A” ii spun.

“Buna puiule. Te-ai trezit? Bravo. Haide,mergem la baie”
“A”
“Daaaa! Bravo! Ne spalam pe ochi si pe dinti. Uite prosopul. Bravo. Te-ai sters pe ochi”
“A”
“Iti este foame? Bravo. Ai cerut mancare.”
.... si vorbele mamei curg. As vrea sa-i pot spune si eu ceva, dar in afara de “a” nu stiu sa spun nimic. Vad tristetea din ochii mamei si suferinta ce i s-a incrustat in ridurile de pe frunte.

Cand o vad prea trista sau ii vad lacrimi in ochi ma duc langa ea si o imbratisez, asa cum stiu eu.... mainile mi se incolacesc in jurul capului, iar buzele mi se lipesc de obrazul ei cald si umed de lacrimi.
“Te iubesc mama” ii spun cu toata fiinta mea.
Ma strange langa ea atat de tare, ca ii simt bataile inimii.
“A” atat pot sa-i spun si mama zambeste.
Zilele mele sunt la fel....
M-am trezit, m-am spalat, am mancat, acum ne jucam....

Ce este jocul? Fiecare lucru din jurul meu este un mister. Oare masina sta in picioare? Asez toate masinile mele la fereastra, asa cum cred eu ca este bine... cu rotile in sus.
“Nu puiule. Masina merge pe roti. Bruuuummmmm.”
Mana imi este luata si asezata pe masina, apoi impingem masina impreuna, inainte si inapoi, inainte si inapoi. 
Urmeaza mingea si cartoanele cu animale si cele cu culori si puzzle-ul si incastrul si .....
... Nu mai este mama, este o alta persoana, care ma invata ce sa fac, cum sa fac, zilnic, continuu.

“A”... voi stiti ce am vrut sa spun?
Vreau sa ma joc. Sa fiu liber si sa ma bucur de soare, de aer, de pasari, de copaci si de apa, de tot ce ma inconjoara, dar nu pot sau... nu stiu.
Acum ma invart in cerc si flutur mainile. Asa stiu eu sa ma bucur. Bratele mamei ma opresc si iar vad tristetea din ochii ei. Nu stiu ce ar trebui sa fac. Asa ca... rad. Rad in cascade, fara oprire. Ma culc pe covor si... rad. Sunt ridicat si asezat pe pat.
De ce? Era mai bine pe covor.
Iesim afara.
“Sus mainile. Bravo. Trage tricoul. Haide... pune pantalonii. Bravo. Acum pantofii. Bravo. Haide, mergem la plimbare.”
Usa se deschide si o alta parte a lumii mele mi se arata. Tip de bucurie atunci cand vad becul ce se aprinde la iesirea mea si scarile ce ma vor duce afara.

“Aaaaaaaaaa” strig de bucurie.
“Da. Mergem afara. Esti atent. Coboram scarile. Stang, drept, stang, drept. Tine-te de bara. Ai grija.”
Cobor scarile. Una cate una. Sunt atent? Cred ca sunt, pentru ca mama ma felicita.
Am ajuns afara si mana mamei ma tine strans. Vreau sa alerg, dar... picioarele nu ma asculta. Incerc sa imi dau seama ce trebuie sa fac.
“Uite puiule.... afara e soare. Ne jucam cu crengute. Uite catelul si masina. Uite copiii joaca fotbal.”
“A.” spun si eu.
“ Da ... mingea. Stiu. Vrei si tu, dar copiii nu se joaca cu tine.”
Ma uit spre copiii care alearga dupa minge. Sunt frumosi si fericiti. Sunt si oameni mari langa ei. Sunt parintii lor. De ce pleaca? Stati. Vreau si eu sa ma joc. Simt cum mana mamei se strange in jurul umerilor mei si ma duce mai departe. Intorc capul si ma uit... Copiii se joaca, iar parintii lor se uita dupa noi. De ce ma privesc?
“A”
“Haide. Mergem sa vedem masinile? Daaaaa.” Si mama ma duce acolo unde masinile merg repede, una dupa alta, repede si fara sa se opreasca. Imi place sa ma plimb cu masina. Cand va veni tati de la servici, ma va urca in masina si ne vom plimba, apoi vom merge... din nou acasa.

In casa, mereu in casa.
Lumea mea este destul de mica. Nu stiu unde merg ceilalti copii sau ce fac ei. Eu nu ma joc cu nimeni sau .... ma joc ... cu parintii mei. Ei sunt cei ce sunt mereu prezenti in lumea mea. Ma ajuta si incearca din rasputeri sa-mi inveseleasca “povestea”.
“A” ii spun mamei si ea stie ce vreau sau ce ma doare.
Stau cuminte la fereastra, imi lipesc obrazul de recele transparent din fata mea si ma uit afara.... la masini, la copaci, la oameni, la copii.
Incet... cerul se intuneca si trebuie sa ma pregatesc de culcare. Tot mama ma ajuta, dar acum este si tata acasa. Cine este tata? Stiti deja... tata, asa trebuie sa ii spun. Acum sunt impreuna si ma ajuta sa fac baie.
“A” adica imi place sa fac baie, sa simt apa curgand si sapunul, dar nu am voie sa-l gust si nici clabucul alb care este peste tot.
“Bravo puiule. Ai facut baie. Acum esti curat.”

Dupa baie, stam la masa. Imi place sa stau cu parintii mei la masa. Ma asez cuminte la locul meu, apoi astept ca sa mi se dea farfuria cu mancare.
“A” spun, nu mai am rabdare.
“Asteapta, e fierbinte” si mama imi da sa mananc, putin cate putin, sufland de fiecare data. Imi aseaza lingura in mana si mi-o conduce pana la gura si asta pana ce termin tot din farfurie.
“Gataaaaaaa. Ai terminat. Bravo. Acum mergem la culcare.”
Patul ma asteapta. Imi lipesc obrazul de cearsaful frumos mirositor. Ma joc si rad si dau din maini, dar mi se spune sa nu mai fac asa. Incet, ochii mi se inchid. O prind pe mama de mana. Nu vreau sa ma lase singur.
Adorm.
Povestea unei zile? ... dar toate zilele mele sunt la fel.
Daca as sti, as spune ca sunt trist, dar nu stiu.
Trebuie sa invat. Sunt un copil, un copil cu autism.